De la 5 la Evaluarea Națională, la 9.31 la Bacalaureat.
Povestea unui elev care a primit o șansă și ce putem învăța cu toții din ea.
Povestea noastră începe acum patru ani, cu un elev care a obținut la examenul de Evaluare Națională o medie puțin peste 5. Nu cred că este nevoie să prezint prea detaliat opțiunile pe care le are un elev aflat într-o asemenea situație. Sunt puține și de cele mai multe ori nu coincid cu acele variante despre care se vorbește cu entuziasm în familie. Opțiunea pe care a ales-o el a fost o școală privată din București, care a decis să facă o excepție și să îi ofere o șansă.
Fast-forward către finalul poveștii: elevul nostru a primit astăzi rezultatele examenului de Bacalaureat. Media lui este 9,31. Această diferență nu se calculează doar ca o creștere de patru puncte și ceva. Este diferența dintre un elev care acum patru ani nu credea că poate să învețe și unul care acum știe că poate. Este diferența dintre un elev nepregătit, așezat într-o sală de clasă toridă, și un elev care știe că se poate baza pe ce a învățat, chiar dacă a consumat trei pachete de șervețele în trei ore pentru a-și șterge transpirația. Este diferența dintre un copil care aude mereu: „Acesta este nivelul tău!” și unul căruia i se spune: „Încearcă! Poți mai mult de atât!”.
Între aceste două rezultate, au fost patru ani de muncă. Nu un progres spectaculos, produs peste noapte, nu o metodă miraculoasă sau o transformare fără efort. Au fost zile bune și zile mai puțin bune. Au fost rezultate care l-au încurajat și rezultate care l-au făcut să se îndoiască din nou. Au existat exigență, consecvență, răbdare, încurajări și mai ales refuzul, din partea familiei și a școlii, de a crede că o notă obținută la 14 ani trebuie să devină definitorie pentru evoluția școlară a unui copil.
Ce vreau să spun prin această poveste?
Că noi, părinții, nu ar trebui să renunțăm niciodată să credem în copiii noștri. Nu să le spunem că orice rezultat este minunat și nici să îi ferim de consecințele lipsei de efort, ci să nu confundăm un eșec cu o identitate. Un copil care obține o notă mică nu este „un copil de nota 5”, decât dacă este lăsat să creadă acest lucru. Poate să nu știe încă să învețe. Poate să nu fi întâlnit profesorul potrivit. Poate să nu fi înțeles de ce este important să se pregătească. Poate să îi fie teamă sau să fi acumulat atât de multe experiențe negative încât să nu mai creadă că merită să încerce.
Noi, profesorii, ar trebui să ne străduim pentru fiecare dintre elevii noștri. Este ușor și plăcut să lucrăm cu elevii care au deja rezultate bune, care răspund repede, care își fac temele și care confirmă că metodele noastre funcționează. Este mult mai dificil să rămânem alături de elevul care evită să răspundă, care nu are încredere în el, care pare dezinteresat sau care a învățat să se apere prin indiferență. Uneori, în spatele unui „Nu-mi pasă” de multe ori se află un „Nu cred că pot”. În spatele unui rezultat slab, poate exista un elev care nu a învățat încă să își organizeze timpul, să citească atent o cerință, să ceară ajutor sau să accepte că progresul presupune efort și disconfort. Pentru fiecare elev care merge în ritmul pe care noi, profesorii, ni-l dorim, există tot atâția care nu știu, nu pot sau nu doresc să facă acest efort.
Noi, elevii, ar trebui să ne uităm în oglindă și să încercăm, măcar să încercăm, să ne spunem că ne dorim mai mult decât o notă de 5 la examen. Nu pentru că o notă ne definește ca oameni și nici pentru că valoarea noastră stă în această notă, ci pentru că acele calități necesare pentru a obține un rezultat bun contribuie nu doar la felul în care ajungem să ne percepem pe noi înșine și să ne alegem obiectivele viitoare, ci și la modul în care vom ajunge să ne abordăm profesia.
Fiecare rezultat transmite un mesaj interior. Uneori, mesajul este: „Nu sunt în stare”. Alteori este: „Nu am muncit suficient”. Diferența dintre cele două este uriașă. Prima concluzie închide drumuri. A doua deschide posibilitatea schimbării.
Dar cum se produce schimbarea?
Citiți articolul complet AICI.
