.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
Rapsodii de vară
-fragment-
George Topîrceanu
Cine-ar putea să spună
Câţi secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?..
Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Şi-n soare
Frunzişul legănat.
Le-atârnă ca o barbă..
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.
Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineţi
Contemplu
O tufă de scaieţi.
Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil…
.
.
.
În lan
Lucian Blaga
De prea mult aur crapă boabele de grâu.
Ici-colo stropi de mac
şi-n lan
o fată
cu gene lungi ca spicele de orz.
Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului
şi cântă.
Eu zac în umbra unor maci,
fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi
şi fără-ndemnuri, numai trup
şi numai lut.
Ea cântă
şi eu ascult.
Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.
.
Au înnebunit salcâmii
Arhip Cibotaru
Au înnebunit salcâmii
De atâta primăvară
Umblă năuciți prin vânturi
Cu tot sufletu’n afară.
Și l-au scos spre dimineață
Alb și încărcat de rouă,
Cu miresme tari de ceruri,
Smulse dintr-o taină nouă.
Au înnebunit salcâmii,
Și cu boala lor odată
S-a întâmplat ceva, îmi pare,
Și cu lumea asta toată.
Parcă s-a făcut mai clară,
Parcă s-a făcut mai bună,
Parcă dragostea întreagă
Vrea pe note să și-o pună.
Păsările aiurite
Își scot sufletul din ele
Alungat de doruri multe
Călătoare peste stele.
S-a-mbătat pădurea verde,
Nu mai pare atât de calmă,
Ține luna lunguiață,
Ca pe-o inimă, în palmă.
Nu-mi vezi sufletul cum iese
În haotice cuvinte?
Au înnebunit salcâmii,
Iar tu vrei să fiu cuminte.
Nervi de primăvară
George Bacovia
Primăvară…
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oraș, suspină un vals de fanfară.
O lungă primăvară de visuri și păreri…
O lungă desertare zvonește împrejur,
E clar și numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.
O nouă primăvară pe vechile dureri…
Apar din nou țăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând:
Vor fi acum de toate cum este orișicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.
O, când va fi un cântec de alte primăveri?!…
.
De ce-ai plecat?
Ion Minulescu
De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi – femeie sau bărbat –
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…
De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?…
De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat –
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?…
Opreşte-te!…
Priveşte-n jurul tău…
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!…
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Şi visul s-a sfârşit!…
De-abia plecaseși
Tudor Arghezi
De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ți-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam și să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Furtuni de primăvară,
Agatha Bacovia
O baltă grea, de smoală e cerul
Şi furtuna îmi spulberă grădina
Cu fragede zambile…
Sunt singură…
În suflet am numai amintirea
C-am tors din furca vremii
Un trist fuior de zile…
Simt cum se stinge visul
Sub feerii de raze,ce se topesc în neguri
Rămase din trecut…
Durerea mea-i asemeni
Cu moartea din petale,
Pe care vijelia
Se frânge-ntr-un sărut…
O, cine se strecoară cu ispitiri deşarte
În jurul meu să crească a plânsului vorbire,
Pe umeri să-mi anine
A deznădejdii mantă
Şi-n mâni
Să-mi furişeze
Potirul cu suspine!
.
.
.
.
.
Și era ploaie cu senin…
Mihai Eminescu
Și era ploaie cu senin
Senin cu ploaie,
Salcâmii ramurile-nclin
Și le îndoaie.
Acuma toți ei înfloresc
De primăvară
Ș-un dulce miros răspândesc
În dalba sară.
Un mândru soare scânteind
Pe bolta-albastră
El bate ploaia șiroind
Pe-a ta fereastră.
Și-n haină albă tu apari
Cu pasuri line
Și numai ochii tăi cei mari
Privesc la mine.
Atât de dulce și de plin
C-așa văpaie
Ah, era ploaie cu senin
Senin cu ploaie.
Lumina,
Lucian Blaga
Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?
Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
„Să fie lumină!”
O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipa:
o sete era de păcate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?
Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad – minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.
.
.
.
.
.
Pe cruce,
Vasile Voiculescu
Iisus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă
Părea curată fruntea-i ce-o sângerase spinii
Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii
Părea că varsă lavă.
Şi chiar în clipa morţii huliră cărturarii
Cu fierea oţelită îl adăpau străjerii…
Râdea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Şi-l ocărau tâlharii.
Zdrobită, la picioare-i zăcea plângând Maria
Şi-adânc zbucnea blestemul din inima-i de mamă
Alături Magdalena, în lunga ei maramă,
Ţipa văzând urgia.
Departe ucenicii priveau fără putere…
N-aveau decât să fugă în lumea cea pribeagă
Cu el se năruise nădejdea lor întreagă
Şi fără mângâiere.
Târziu, porni mulţimea în pâlcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecură fariseii cu feţele smerite
Şi bărbile-argintate.
Măslini fără de frunze dormeau mocnind pe coaste
În vale, ca-ntr-o pâclă, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.
De Paști,
Tudor Arghezi
La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.
Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velinţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasmă subţire.
Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.
